Cum am pierdut-o (toti) pe Adela. O poveste pe care majoritatea o  traiti deja
Follow si Like:
RSS
Follow by Email
Facebook
Facebook
Twitter
Visit Us
„Nu voi uita nicicand prima ei zi de gradi, zice Lea, mamica Adelei, de 7 ani. Era asa de entuziasta ca aproape vibra. Nu mai putea astepta sa se urce in autobuzul scolii. Eram asa de nerabdatoare sa o am la scoala, pentru ca pe bune, ma termina acasa.

Adela era un vartej de energie care nu se oprea din vorbit niciodata, sau din intrebat. Nu conta cand o puneam in pat, nu adormea decat dupa 10 pm. Era atat de mult cate se petreceau in micutul ei creier.
Pentru ca nu putea scrie, ea si-a dictat prima ei poveste mie, cand avea 4 ani. Pe timpul acela, ea avea si un prieten imaginar care se numea Billy Brikers. A trebuit sa-i fac loc la masa lui Billy in fiecare seara, si ea purta conversatii elaborate cu el, pe unele punandu-ma sa i le scriu.

Adela era un pic mai mica decat ceilalti copii de gradi, dar i s-a permis sa se inscrie devreme pentru ca deja citea de la 3 ani si era capabila sa realizeze curriculum-ul gradinitei. A mers ca un vapor cu toate panzele sus prin evaluarea de screening.
Gradinita ne-a raspuns asteptarilor. Educatoarea, Doamna I.,era calda si incurajatoare, si grupa era visul unui copil. Carti, animale, zone de explorare si de invatare, si copii care alergau de la o activitate la alta. Desi camera era adesea cam galagioasa, aproape tot timpul, educatoarea nu obosea niciodata sa ii raspunda la intrebari. Educatoarea ei mi-a spus ca Adela avea un pic dificultati – pentru ca deja stia sa citeasca, in unele cazuri, ea a memorizat pe de rost cartile pe care educatoarea le alegea sa le citeasca in grupa. Adela era impulsiva si spunea ce urma in poveste si cum se termina.

In sfarsit, noi am decis ca cel mai bun lucru de facut era sa ii dam Adelei o singura materie unde sa accelereze, si sa o trimitem intr-o sala unde copiii din grupa mare erau la programul de citit. Asta le-a asigurat celorlalti colegi sansa sa se bucure de carti iar Adelei posibilitatea sa acceseze literatura si un stil de predare care se apropia mai mult de abilitatile ei. 

In clasa intai, toata aceasta flexibilitate a cam disparut.
Era un fel de atitudine de a trece la treaba. Stilul de invatare al Adelei a devenit un fel de rutina. Ea in general intelegea conceptele introduse din pima sau a doua oara, dar apoi era prinsa intr-un pattern, asteptandu-i pe ceilalti sa o prinda din urma.
A inceput sa devina distrasa, si sa se foiasca, sa-si piarda rabdarea, pentru ca atat de mult din timpul ei era petrecut asteptand-o pe profesoara sa explice din nou si din nou lucrurile celorlalti colegi. Am stabilit o intalnire sa vobesc cu profa Adelei. A fost foarte draguta si mi-a spus ca putea sa faca ceva diferentiat pana la un grad, dar in mod realist, ea nu putea sa faca toate modificarile si s-a acomodeze pe Adela cu ce avea ea nevoie din cauza complexitatilor si cerintelor orarului sau de predat, si a celorlalti copii din clasa. Adela era in continuare accelerata doar la o singura materie, si profa a sperat ca un nivel mai inalt de abilitati de citire ar fi de ajuns, dar in acest caz, nu a fost.

Astazi, simt ca si cand scoala a pierdut-o pe Adela
In clasa a doua pare sa fie exact ca anul trecut. 

Exista ceva materie noua, dar ideea scolii pare sa fie sa ii faca pe colegii ei pregatiti pentru testare care nu incepe decat abia urmatorul an. Mica mea fata curioasa si-a pierdut mare parte din entuziasmul initial, si interesul pentru scoala. Este inca curioaa si interesata de lucruri din afara clasei. Are o pasiune pentru balet si stie o gramada de lucruri despre mamifere. Dar in loc sa o ajute sa-si dezvolte abilitatile si talentele, experienta ei scolara o pregateste sa ia examene. Nu este implicata pentru ca nu are cum, nu are timp sa isi urmeze pasiunile. Isi petrece atat de mult timp reinvatand lucruri pe care deja le stie ca a inceput sa aiba probleme cu disciplina. Nu m-am asteptat, si ma simt cu inima tare indoita.

Copilul meu inainte plin de bucurie, este adesea trist, frustrat, chiar manios.
Are tot si tot mai putin in comun cu colegii ei, asa ca are mai putini prieteni decat avea candva. Cred ca daca ar fi un program de gifted education in scolile noastre, ar putea ajuta, dar nu avem, si nu stim incotro s-o luam.”

extras din „A Love for Learning: Motivation and the Gifted Child” – numele au fost editate.


Pentru noi, e o poveste pe care am auzit-o de foarte multe ori. E tipica si in Romania.
Din clasa a 2-a, copiii supradotati deja incep sa aiba probleme cu scoala.
Sunt diagnosticati cu probleme de concentare si atentie, sunt abuzati emotional, sunt tinuti la distanta de curiozitatea lor naturala, isi pierd prietenii, incep sa fie anxiosi, suparati. Apar furtunile cerebrale, care in timp pot duce la cumplite depresii si emotii ravasitoare.

Daca ai intelege ce se petrece in creierul Adelei, ai intelege si de ce se comporta asa.
IQ-ul este doar o fateta a capacitatii umane si acest IQ este ca un muschi: capacitatile cognitive nefiind folosite in relatie cu emotiile si relationand social, creierul intra in regresie si nu este folosit la capacitate, ci sub-capacitate, fapt care se coreleaza si cu modificari chimice care lasa amprente nedorite asupra dezvoltarii creierului (de exemplu: lipsa dopaminei – datorita lipsei satisfactiei legate de vreo provocare- creierul regreseza, si creeaza compusi chimici care sunt asociati stressului, ducand la anxietate, depresie, blocarea interesului spre invatare, apatie, plictis, lipsa de implicare in sarcina sau la scoala, sau mai rau, la comportamente reactive, distruptive – antisociale, sau abandon scolar).

 
Afla mai multe aici

Ai o poveste asemanatoare?

Trimite-ne-o (si va ramane anonima) la selectie@giftededu.ro.
Iti multumim. Nu mai tine in tine, vorbeste despre ceea ce te doare ca parinte. Cazul tau nu e singular. Speram sa nu te mai simti singur. Sunt
200.000 de copii supradotati in Romania!