Limite pentru un copil supradotat?
Follow si Like:
RSS
Follow by Email
Twitter
Visit Us

De ce limitele sunt sanatoase?

În multe familii, modelul de educatie în relatie cu copilul s-a modificat. Felul în care multi dintre parintii nostri ne educau era deseori unul sever, unde copilul nu avea dreptul la exprimare, ci asteptarea era ca el sa asculte submisiv și sa urmeze intocmai cererile parintilor, iar atentia era orientata spre comportament. Astazi, multe dintre familii aleg o abordare diametral opusa, punand în centrul atentiei trairile emotionale ale copilului, dandu-le acestora o importanta totala. Tendinta aceasta, desi are la baza cele mai bune intentii, izvoraste din ganduri de tipul “nu vreau ca copilul meu sa treaca prin ce am trecut eu” sau “imi voi proteja copilul cu orice pret de suferintele emotionale pe care eu le-am avut în copilarie”. Insa, este important de avut în vedere ca actiunile venite din astfel de ganduri, proiecteaza pe copil o teama, o suferinta personala a adultului, neavand de-a face cu nevoile reale ale copilului. Desi este esential ca el sa se simta ascultat și validat în ceea ce simte, parintele are, de asemenea, responsabilitatea sa creeze un mediu de stabilitate și siguranta unde copilul sa isi exerseze abilitati precum rabdarea, constienta de sine și a celorlalti, etc.

Diferenta dintre fermitate și control.

Multi dintre parinti fac confuzia intre control și fermitate. Ce blocheaza capacitatea parintelui de a seta limite sanatoase pentru propriul copil este de multe ori teama de a nu fi prea sever. Severitatea tine de asteptari inalte, insa are în partea ascunsa o tendinta de a controla comportamentul celuilalt. Tendinta de control vine din nesiguranta, iar exercitarea acestuia nu face decat sa duca la un joc de putere. Desi nu are capacitatea mentala de a intelege acest concept, copiii, în general, sunt experti în a exploata jocurile de putere si a-si testa limitele în relatie cu parintii. Din nefericire, atata timp cat adultul se pozitioneaza intr-un astfel de joc, va pierde de foarte multe ori. Atata vreme cat cineva isi doreste sa “castige”, chiar și la nivel subconstient, este inevitabil sa nu trezeasca in el sau in celalalt sentimente de frustrare, enervare, “las’ ca-ti arat eu cine castiga” și altele de genul acesta. În partea cealalta, fermitatea vine din energia responsabilitatii pe care parintele o poarta pentru binele copilului. Un parinte responsabil stie ca el este capabil sa faca alegeri potrivite pentru copilul sau tocmai pentru a-l proteja și a-l tine în siguranta. Fermitatea se manifesta cu calm, cu blandete și cu iubire, fara sa fie retrasa sustinerea emotionala. Ea nu lasa loc de negociere pntru ca nu intra pe un joc de putere. Fermitatea lasa usa deschisa pentru exprimarea emotiilor copilului, fie ele și de nemultumire, fara a permite negocierea pe regula stabilita. Un exemplu în acest sens ar fi: “Eu, parinte, sunt responsabil pentru tine și pentru siguranta ta. Pentru ca sunt adult, am capacitatea sa vad și sa hotarasc ce e bine pentru tine, chiar daca pe moment tie ti se pare nedrept sau nu iti place hotararea mea. E în regula sa fii nemultumit, suparat, nervos și sunt alaturi de tine. Te iubesc oricum insa hotararea este luata și te rog sa o respecti. În caz contrar, consecintele vor fi…”

Iata în continuare cateva motive pentru care este important ca parintele sa fie responsabil de setarea limitelor asa incat sa creeze un spatiu sanatos pentru dezvoltarea armonioasa fizica, emotionala și cognitiva a copilului:

1. Setarea limitelor în relatie cu copilul ii permit acestuia sa dezvolte sentimentul de siguranta.

Limitele sanatoase pe care le stabileste un parinte (care nu sunt negociate de copil) și care sunt monitorizate de acesta, au functia de reducere a anxietatii. Regulile care au legatura cu rutina, de exemplu cele legate de ora de masa, ora de mers la culcare, timpul petrecut în fata ecranelor, etc., creeaza predictibilitate în viata copilului. Aceasta predictibilitate reduce incertitudinea, cea care este motorul anxietatii. Un parinte nu ar trebui sa puna exprimarea emotiilor copilului mai presus de sentimentul de siguranta al acestuia. Cand copilul incearca sa negocieze aceste reguli, costul pe care il plateste este insusi felul în care se simte în siguranta. Faptul ca el castiga intr-o astfel de negociere, desi ar putea parea fara prea mare insemnatate, ii da copilului impresia ca el are o mai mare putere decat cea a adultului. Insa copilul nu are inca mecanismele dezvoltate de a-și pastra echilibrul interior cand se confrunta cu incertitudinea, rezultand pe termen lung în sentimente de nesiguranta, de a se simti coplesit, de stari anxioase.

Se stie ca un copil supradotat și-a exersat abilitati de a gandi creativ și vine cu argumente din ce în ce mai sofisticate în negociere. Totodata, el este mult mai predispus la a avea stari de anxietate, avand capacitatea de a percepe ca este diferit de cei de varsta lui și vazand ca uneori ii pune în incurcatura chiar și pe parinti cu argumentele pe care le aduce în discutie. Insa nevoile lui emotionale sunt pe masura inteligentei de care da dovada. Imaginati-va un balansoar care are în partea de sus abilitatile cognitive ale copilului supradotat, iar în partea de jos nevoile lui emotionale. Cu cat el manifesta mai mult din inteligenta cognitiva, cu atat are mai mare nevoie de sustinere emotionala, de siguranta și de stabilitate, astfel incat sa gaseasca echilibrul interior și sa aiba incredere în sine.

2. Copiii inca au lobii prefrontali ai creierului subdezvoltati

Creierul copilului nu este dezvoltat în totalitate. Un copil nu este un mini-adult. Și, desi este important sa il tratam cu respect, este bine sa tinem cont ca, din punct de vedere al dezvoltarii neuro-psihice, inca nu are capacitatea de autocontrol pe care o are un adult.

Teoria lui Jean Piaget, referitoare la stadiile de dezvoltare ale copilului, scoate în evidenta faptul ca un copil pana la varsta de 7 ani inca are ceea ce numim “gandire magica”. Realitatea și lumea fantastica coexista. Asa cum nu ai investi cu autoritate un adult care crede ca spiridusii padurii ies noaptea cu felinarele aprinse sa caute zanele aerului, tot asa, libertatea de alegere a copilului prescolar ar fi bine sa se limiteze intre a alege daca doreste dulceata sau miere pe felia de paine cu unt.

Copilul de la 7 la 12 ani intra în etapa “operatiilor concrete”, adica gandirea lui se ancoreaza foarte bine în ce e vizibil, concret, ii plac reguluile și cauta stabilitatea și siguranta prin a trasa și el reguli pentru partenerii de joaca. Se vede în jocul copiilor de scoala primara cum alti prieteni sunt primiti în jocul lor daca respecta x sau y regula. Insa la aceasta varsta, totul e vazut cu valoare absoluta, în alb și negru, fara nuante de gri. Mintea lor inca nu poate cuprinde scenarii în care un lucru este și bun și rau în acelasi timp.

De la 12 ani în sus, copilul dezvolta gandirea abstracta și capata o altfel de intelegere a lumii. El simte nevoia sa experimenteze cat mai mult din lumea aceasta, tocmai pentru a-și regla și internaliza felul în care el insusi se raporteaza la lume. Va avea dorinta de mai multa autonomie, insa e important ca parintele sa fie inca intr-un oarecare control al limitelor, intrucat el este condus de impulsivitate și oscilatii emotionale ce au legatura cu schimbarile hormonale prin care trece.

Copilul supradotat poate da impresia ca este mult mai matur decat varsta pe care o are, ceea ce poate induce adultii în eroare. Insa inteligenta cognitiva, cea emotionala și cea sociala se dezvolta în ritmuri diferite. Este vorba de asincronie în dezvoltare. Poate fi tentant ca adultul sa trateze copilul supradotat la nivelul de inteligenta cognitiva pe care il arata, neglijand faptul ca el nu este suficient dezvoltat emotional pentru a-și gasi echilibrul interior și poate resimti o presiune enorma în interiorul lui, care se va manifesta în comportament prin revolta, respingere și chiar izolare.

Felul în care este bine sa ghidam un copil spre autonomie poate fi comparat cu imaginea de palnie. Daca în copilaria mica, copilul are libertatea de a face un numar mic de alegeri, potrivit cu capacitatea lui psihica de a face fata la implicatiile ce pot surveni, la varsta scolara gradul de libertate creste echivalent cu indatoririle și responsabilitatile pe care le capata (de ex. sa aiba în grija un pestisor, sa spele vasele dupa ce a mancat sau sa duca gunoiul), ceea ce duce în adolescenta la un grad mai mare de libertate, dar și constientizarea consecintelor faptelor lui. Daca parintele nu creeaza aceasta legatura intre libertate și consecinta propriilor actiuni inca din copilaria mica, și mareste treptat gradul de complexitate, isi poate seta propiul copil spre esec și nesiguranta de sine.

3. Limitele sanatoase feresc copilul de a dezvolta o personalitate narcisica

Este firesc ca un copil mic sa aiba o atitudine în care crede ca el este centrul universului. Insa daca aceasta atitudine nu este reglata prin setarea limitelor de catre parinte, copilul poate duce cu el pana la varsta adulta o atitudine narcisica în care crede ca totul i se cuvine și ca ceilalti sunt tot timpul responsabili sa ii satisfaca nevoile și dorintele lui. Confruntarea cu frustrarea la varste mici, de tipul “nu ai voie sa…” are o functie de reglare, care il pune pe copil în contact cu limitele dar și cu limitarile sale. A constinetiza ca “nu orice e posibil” il va ajuta atunci cand el insusi nu va reusi sa faca ceva ce și-a propus, cu propria conditie umana. Micile dezamagiri din copilaria primara il pune pe copil în contact cu realitatea și are ca efect și dezvoltarea simtului celuilalt, a empatiei. Daca el ajunge sa constientizeze, cu ajutorul limitelor setate de parinte, ca nu orice e permis pentru ca il poate deranja pe celalalt sau ca “libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt” (J.S.Mill) isi poate exersa empatia fata de semeni.

Tocmai prin inteligenta sa superioara, copilul supradotat invata de foarte devreme ca are capacitatea de a manipula oamenii din jur pentru a obtine ceea ce isi doreste. Daca parintele nu se preocupa sa transmita un mesaj coerent despre importanta respectarii limitelor și libertatilor proprii și a semenilor, precum și a empatiei, sansele sunt sa pregateasca un adult care va avea schema mentala “pot obtine orice manipulandu-i pe ceilalti” și nu va fi capabil sa lege relatii sincere, profunde și sanatoase. Reteta aceasta predispune viitorul adult la succes profesional dar la esec în viata personala.

4. Nesiguranta parintelui naste nesiguranta în copii

În neurostiinta, se vorbeste deja de cativa ani de descoperirea “neuronilor oglinda”. Studiile în acest domeniu arata ca neuronii oglinda se activeaza în egala masura cand actionam, avem un comportament, dar și atunci cand observam comportamentul altcuiva care realizeaza o actiune, un comportament. Un parinte ezitant, sovaitor, usor de induplecat va invata pe copil, chiar daca nu isi doreste sa faca acest lucru, sa fie sovaitor, ezitant, usor de convins de alte persoane. Prinsi în rutina de zi cu zi, acumuland oboseala și stres, devine din ce în ce mai dificil ca parintele sa aiba energia necesara pentru gestionarea protestelor copilului. Insa, cu cat parintele repeta shema relationala de a se lasa induplecat de catre insistentele copilului, sau daca se va simti ezitant și chiar vinovat pentru limitele setate, ii va facilita acestuia invatarea unui mod de relationare asemanator. Invatarea implicita, adica invatarea ce are loc prin observarea comportamentului celorlalti, este deseori mai puternica decat invatarea explicita, adica a ceea ce parintele isi doreste sa invete copilul sau prin ceea ce ii spune în cuvinte. Copilul supradotat este mult mai receptiv la atitudinea pe care parintele o are decat la ceea ce i se spune, lucru firesc, de altfel.

5. Atentia pe comportament vs. pe relatie

Deseori, comportamentul copilului poate fi o poarta catre lumea lui interioara. Un comportament nepotrivit al copilului poate fi, în realitate, un strigat de ajutor pentru afectiune sau atentie. Pot fi aspecte pe care el nu le poate verbaliza din rusine, vinovatie sau pur și simplu pentru ca nu e nici el constient de nevoile lui. De cele mai multe ori, comportamentul copilului oglindeste o dificultate de relationare. Gabor Mate vorbeste despre faptul ca, atunci cand copilul nu simte ca are o relatie de atasament bine dezvoltata cu parintii, el va cauta relatii de atasament cu cei de aceeasi varsta cu el, cu grupul de copii fata de care simte ca apartine sau cu ecranele luminoase. Problema identificata de el în aceasta situatie este ca și ceilalti copii au acelasi grad de subdezvoltare mentala și emotionala și nu sunt pregatiti sa ofere sustinerea, indrumarea acceptarea de care un adult este capabil. Grija parintelui de a se conecta cu propriul copil, de a avea zilnic momente în care sa povesteasca, sa relationeze, sa se joace impreuna și sa arate ca este interesat de ce se petrece în lumea lui interioara il va ajuta și pe copil sa fie mai receptiv atunci cand parintele seteaza o limita pe care el este nevoit sa o respecte. Atunci cand relatia de atasament este vie, copilul va opune mult mai putina rezistenta și se va conforma mai usor la cererile parintelui.

Copilul supradotat constientizeaza de foarte devreme diferentele dintre el și cei din jur, percepe ca este diferit. El are o nevoie mai mare de relationare deoarece resimte mai intens respingerea și bullying-ul la care este expus în mediul scolar. Pentru a putea sa se deschida și sa priveasca viata cu incredere și entuziasm, este important ca el sa se simta acceptat, vazut, important, validat în relatiile semnificative din viata lui, prima și cea mai importanta fiind aceea cu familia.

În loc de incheiere, a fi parinte este un rol ce se invata din mers. Nu exista o singura reteta care se potriveste tuturor cum nu exista un copil care sa fie perfect identic cu altul. Este important ca fiecare sa fie ingaduitor cu sine insusi și ca orice relatie este vie, flexibila și se modeleaza în fiecare zi.