Articol publicat in Adevarul. 26 ianuarie 2013, 21:05 Realizat de Mihai Mincan.
“Pe hârtie, România este fruntaşă în lume la capitolul micuţilor cu abilităţi mentale peste medie. În lipsa unor alternative de educaţie, aceştia fie se plafonează, fie sunt priviţi ca nişte ciudăţenii ale naturii, având mari greutăţi de integrare socială
„Tatăl tău unde este, Daria?“, însă micuţa pare prea ocupată să învingă în lupta cu fermoarul rebel al gecii, care pur şi simplu nu vrea să cedeze. „A avut treabă“, răspunde ea, după o pauză ce pare nenaturală, dat fiind banalul întrebării. Apoi aruncă o privire pe fereastră. De la geamul clasei unde urmează să aibă loc cursul se văd zeci de lumini aprinse. În faţă, la câteva zeci de metri, se înalţă unul dintre blocurile-tip ale arhitecturii comuniste, o urmă a victoriei în lupta clasei muncitoare cu originalitatea.
Tot acest efect te face să te simţi ca fiind, în acelaşi moment, în două lumi complet diferite. Avem clasa de curs, colorată, decorată vesel şi inundată de o lumină caldă ce te îmbie. Apoi, la câţiva paşi, vezi coridorul, pereţii albi, cu celebra dungă orizontală, întinsă pe toată lungimea, şi-ţi aduci aminte de toate şcolile pe care le-ai văzut la viaţa ta. Iar în faţă vezi blocul ăsta comunist, construit parcă să-ţi absoarbă tot aerul. Fetiţa nu pare însă să se gândească la toate aceste lucruri. A reuşit, între timp, să-şi desfacă fermoarul gecii şi râde cu gura până la urechi: „Gata! Hai să începem!“. Şi se aşază pe un scaun mov.
Daria este în clasa a II-a. Nu e vorba că nu se bucură să fie printre colegii ei de clasă, dar parcă tot aici, alături de Lucas, de aceeaşi vârstă cu ea, şi de Denisa, cu un an mai mare decât cei doi, se simte în largul ei. Potrivit măsurătorilor ştiinţei moderne, Daria, alături de cei doi prieteni ai ei, este un copil supradotat. Se duce zi de zi la o şcoală normală, unde studiază limba şi literatura română, aritmetica, şi tot ce mai studiază copiii de vârsta ei.
Apoi, vinerea şi sâmbăta, dar şi în restul săptămânii, când e posibil, vine în sala asta închiriată, aflată într-o şcoală generală din cartierul Drumul Taberei, şi face cursuri cu nume precum „Jocuri logice“ sau „Gândire accelerată“. Micuţa este unul dintre exemplele pe care se încheagă destinul copiilor supradotaţi din România. Descoperiţi întâmplător, nefolosiţi la adevărata capacitate şi, în final, retrimişi în lumea reală, cea care alege să-i ignore.
O noţiune problematică
Aşadar, grilele ştiinţifice au dat verdictul. Cei trei copii care stau cuminţi acum, privindu-l cu atenţie pe profesorul din faţa lor, sunt supradotaţi. În termeni riguroşi, înseamnă că IQ-ul lor (coeficientul de inteligenţă) depăşeşte graniţa de 130. Au fost testaţi, potrivit metodelor practicate în toate sistemele de învăţământ riguroase, însă nimeni nu se aventurează să-i declare genii. Asta din cauză că însăşi noţiunea de „copil supradotat“ este una evident problematică. În principiu, copii asemenea Dariei, Denisei sau lui Lucas au aptitudini neobişnuite, mult mai dezvoltate decât cele ale prietenilor lor din faţa blocului sau de la şcoală.
Puse în cuvinte simple, dincolo de vorbăria mai mult sau mai puţin doctă, faptele de mai sus converg către o singură concluzie: copii de tipul acesta înţeleg altfel lumea. Ştiinţa ar afirma că acest „altfel“ este automat sinonim cu „mai bine, mai profund, mai exact“. Psihologic însă, „altfel“ nu conduce întotdeauna, automat, spre o variantă optimistă.
Toate testele făcute în urma observării acestor copii în mediul lor normal, şcoală, printre prieteni, în relaţiile interumane, tind să concluzioneze că o astfel de abilitate intelectuală atrage, pe plan emoţional, lucruri mai degrabă negative.
Copiii supradotaţi se integrează social mai greu decât ceilalţi, sunt, de multe ori, izolaţi de restul copiilor, ba chiar ajung să-şi pună întrebări despre capacităţile lor, întrebări care cauzează, de cele mai multe ori, sentimente cumplite de vinovăţie. Este şi acesta un fel de paradox al vieţii: faptul ca o persoană care vede lumea mai profund să fie marginalizată de restul, cei care consideră „normalul“ a fi media, jumătatea, clasicul, banalul.
Un domn şi câţiva curioşi
Până să descopere cursurile Centrului „Gifted Education“, aceşti copii trăiau într-o cumplită luptă cu sine: înzestraţi cu abilităţi peste ale celorlalţi, dar obligaţi implicit să şi le reprime, pentru a putea coexista în pace şi armonie. De când au început însă să se prezinte în această sală de clasă, din cartierul Drumul Taberei, viaţa lor s-a rupt în două. Ziua, la şcoala la care au fost înscrişi, luptă pentru a nu depăşi o graniţă. Seara, acest punct de demarcaţie este spulberat, în zâmbete complice, asemeni unor procesoare performante, active la viteză maximă.
În seara de luni în care am vizitat Centrul „Gifted Education“, cei trei copii amintiţi anterior aveau curs de „Jocuri logice“. Profesorul era nimeni altul decât tatăl doamnei care îndeplineşte funcţia de manager de proiect, Monica Gheorghiu. Alexandru Gheorghiu a fost profesor de chimie timp de decenii, deci tăbăcit de sistemul şcolar clasic, în care accentul cade mai degrabă pe cantitatea cunoştinţelor, s-a decis să intre şi el în joc. Să uite tot ce a fost învăţat, pentru ca să înveţe mai departe. Toate regulile, toate grilele. Să o ia de la capăt, complet
altfel. Toată „programa şcolară“ de care are nevoie în seara asta sunt trei table de şah. S-a aşezat în faţa micuţilor şi, de la înălţimea scaunului său, de om mare, dar şi de la cea a vârstei, le zâmbeşte celor trei perechi de ochi, larg deschişi, pregătiţi să absoarbă tot.
130 este pragul minim al testului IQ pe care un copil trebuie să-l atingă pentru a fi considerat supradotat.
Distracţia unor copii neobişnuiţi
Daria şi Denisa, alături de Monica Gheorghiu
Haideţi să încercăm ceva. E ca un joc. Încercaţi să ştergeţi din minte, chiar şi pentru câteva minute, tot ce ştiţi despre jocul de şah. Ştiţi doar că „aia e o tablă de şah“, când o vedeţi, şi că respectiva cutie din lemn conţine piese. Nu ştiţi numele pieselor, cu atât mai puţin modul în care se mişcă pe tablă sau raporturile dintre ele. Apoi, cineva vă face o scurtă demonstraţie: vă explică numele fiecărei piese, le mişcă pentru a vă descrie caracteristicile şi ca să vă transmită scopul jocului. Bun. Acum plasaţi „calul“ pe primul rând orizontal dinspre locul în care vă aflaţi. Alegeţi un punct în cealaltă jumătate a tablei de şah. Şi acum mutaţi calul, în aşa fel încât să ajungă din punctul iniţial în cel final.
De cât timp aveţi nevoie? Ei bine, Daria şi Lucas au avut nevoie de maximum trei secunde de analizat tabla, plus intervalul necesar mişcării piesei respective, de la expeditor la destinatar. Aşa se manifestă inteligenţa la aceşti copii. Imaginaţi-vă lumea, gândită precum schiţa complexă, desenată pe o hârtie, a unei clădiri. Din momentul în care privesc primul punct, cel de la care porneşte fundaţia clădirii virtuale, aceştia trasează automat întreaga structură, până în vârf.
Lumea nu este un obiect vag, cu o structură maleabilă, în care hazardul poate juca un rol important, ci un sistem de relaţii extrem de bine închegate, în care fiecare segment este bine conturat, pe reguli solide. Substanţa stabilă a acestor reguli variază de la copil la copil, dar, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, are legătură directă cu matematica. Numere, funcţii, unghiuri, relaţii cauzale directe.
În povestirea „O aşteptare de o zi“, a scriitorului Ernest Hemingway, un băieţel bolnav de gripă interceptează o secvenţă din discuţia doctorului cu tatăl său. Medicul îl informează pe părinte că odrasla avea febră „o sută doi“. Copilul se întristează brusc, devine extrem de tăcut şi închis în el, speriat fără un motiv aparent. După câteva zile, îl întreabă pe tatăl său când va muri. Pe vremea când studiase în Franţa, copiii îi spuseseră că „dacă faci patruşpatru de grade mori“. Nimeni nu-i explicase diferenţa dintre Fahrenheit şi Celsius. Este poate cea mai bună paralelă cu ceea ce ştiinţa modernă încearcă să explice în cazul acestor copii.
Coordonatele lumii sunt extrem de stabile. Imaginaţi-vă întregul proces cognitiv precum o cărămidă care se aşază peste celelalte, deja închegate, fiind imediat acoperită de următoarea. Când intervine „o eroare de calcul“, precum cea descrisă fictiv mai sus, întregul edificiu este pus sub semnul întrebării.
În căutare de strategii
Cuburile şi jocul de „Quarto!“ sunt ustensile obligatorii la cursurile micuţilor
Daria, Lucas şi Denisa sunt constructori de astfel de edificii. Bucuria asta, pe care o vezi pe feţele lor în momentul în care află ceva nou, sunt învăţaţi ceva sau descoperă cum să plaseze următoarea cărămidă, este dovada unor minţi care funcţionează la capacitate maximă. De altfel, după cum explică şi Monica Gheorghiu, acesta este primul semn prin care poţi să începi să-ţi pui întrebări serioase legate de mintea copilului tău. Atunci când observi că mintea sa aleargă continuu, la viteză maximă, zbătându-se din răsputeri să lege evenimente, să facă legături constructive.
O astfel de minte nu are nevoie de odihnă. Sau, după cum ne şopteşte complice profesorul Alexandru Gheorghiu, copiii de felul acesta au nevoie doar să li se dea impresia că se odihnesc. Drept dovadă
este activitatea ce urmează celei de mişcare a „calului“. Toate piesele de şah sunt răspândite uniform, pe întreaga suprafaţă a tablei, fiecare la o distanţă de o căsuţă de cealaltă. Apoi, copiilor li se spune: „De fiecare dată când o piesă sare peste cealaltă, cea depăşită este eliminată. Scopul este ca, la final, să rămâneţi cu cât mai puţine piese pe tablă“.
Copiii râd cu gura până la urechi. „Deci nu ne jucăm acum, ne odihnim, da?“, îl întreabă pe profesor. După care încep săriturile pe tabla de şah. La a doua încercare, deja, toţi cei trei au uitat de joacă. Fiecare caută strategii mentale de a rămâne cu cât mai puţine piese la final. Primul care reuşeşte este Lucas. La final, mai are doar două piese pe tablă. Ceilalţi îl aplaudă. Daria reuşeşte şi ea aceeaşi performanţă. Sunt la egalitate. Discută împreună, analizează opţiuni, caută soluţii. Ce ciudată e discuţia asta, de oameni mari! Şi cum se schimbă viaţa, aşa cum mai zic bătrânii.
Alte generaţii, la vârsta de 7-8 ani, vorbeau despre ce a mai făcut Donald Duck la televizor, cu o seară în urmă. Astăzi, există copii care folosesc reguli matematice ca să stabilească raporturi logice, pe care le transformă în teorii proprii.
O expresie fără sens
Între două exerciţii logice, e loc şi pentru nişte sărituri
Prima parte a cursului a luat sfârşit. Copiii sunt invitaţi pe coridorul principal al şcolii, a cărui podea este decorată asemeni unei table de şah. „Ora de educaţie fizică!“, le strigă profesorul râzând, iar ei îi răspund cu nişte chiuituri necontrolate. Sunt aşezaţi pe câte un pătrat şi puşi să sară asemeni „calului“, „nebunului“, „reginei“ sau „turei“. Copiii se îngrămădesc, se lovesc unii de alţii, se încurajează.
Lângă ei, dintr-o altă clasă, ies copiii care au participat la un curs de karate. Sunt asudaţi, cu feţele roşii. Îşi desfac centurile colorate şi încep să-şi schimbe kimonourile. Cât părinţii lor trag cu înverşunare de hainele ce refuză să fie schimbate, copiii îi privesc cu uimire pe cei trei, sărind de pe un pătrat pe altul, aparent fără vreo logică.
„Mami, ce fac?“, o întreabă o fetiţă pe mama ei. Femeia ia o pauză din activitatea de dezbrăcat-îmbrăcat şi îi priveşte pe micuţii care sar pe holul şcolii. „Nu ştiu, mami, un joc de-al lor. Nu vezi că strigă lucruri noi?“, îi răspunde mama, reluându-şi activitatea, la fel de concentrată.
„Săritorii“ par epuizaţi după câteva minute, dar niciunul nu vrea să cedeze. Îl imploră pe profesor să-i mai lase. Bărbatul este asudat şi gâfâie greoi. Dacă l-ai vedea, sărind aşa, noaptea, pe coridorul unei şcoli goale, ai zice şi tu, cum mai zice lumea, că „a dat în mintea copiilor“. Ce expresie ciudată, în acest caz! Chiar aşa, cine ar vrea să dea în mintea copiilor ăstora, care nu au ceva mai bun de făcut acasă, decât să sară aici, imitând mişcările unor piese din jocul de şah?
A fi supradotat intelectual nu este un handicap, ci o şansă. Când astfel de copii lucrează în echipă, rezultatele sunt fantastice.
Monica Gheorghiu, managerul Centrului „Gifted Education“
Născuţi diferiţi, educaţi ca toţi ceilalţi
Copiii supradotaţi din România sunt excluşi cu desăvârşre din actualul sistem şcolar
Conform datelor publicate de cercetări recente, 5-10% din populaţia lumii o reprezintă persoanele supradotate din punct de vedere intelectual, dintre acestea diferenţiindu-se unele cu capacităţi extrem de mari. La nivel mondial, procentul copiilor supradotaţi este de 2% din întreaga categorie de vârstă. În România, procentul în cauză se apropie de 4%. Deci stăm bine, motiv de mândrie naţională, evident.
Problemele apar în momentul recunoaşterii acestor persoane. Iar dificultăţile se întâlnesc încă de la primul proces de selecţie, cel din copilărie. Un număr imens dintre copiii supradotaţi îşi ascund calităţile, pentru a fi acceptaţi în colectivităţi. Statisticile mondiale, dezvăluite de „National Commission for Excellence in Education“ (SUA), arată că peste 50% dintre copiii supradotaţi nu au succes social sau profesional la vârsta adultă. Practic, această categorie de copii este printre cele mai expuse riscurilor sociale.
Trista soartă a „vizualilor spaţiali“
Principala cauză a insuccesului social o reprezintă, desigur, modul în care sistemul de învăţământ este conceput: majoritatea cunoştinţelor trebuie să ajungă, în mod egal, la cea mai mare parte a copiilor înscrişi, indiferent de abilităţile lor intelectuale.
Cel mai bun exemplu în acest sens se leagă de soarta unei categorii aparte de copii supradotaţi, denumiţi în literatura de specialitate „vizualii spaţiali“. Practic, aceşti copii gândesc în imagini, în timp ce sistemul oficial utilizează cuvinte. Micuţii sunt practic obligaţi să transforme cuvintele respective în imagini, să gândească în imagini, pentru ca apoi apoi să retranscrie rezultatul în cuvinte, pentru a fi evaluaţi clasic.
Paradoxal este faptul că, deşi vizualii spaţiali au cea mai mare creativitate şi inventivitate şi sunt caracterizaţi de o inteligenţă complexă şi dinamică, astfel de copii sunt chiar cei consideraţi cu risc educaţional major în sistemele clasice de învăţământ, bazate pe expunere şi memorare.
Problemele emoţionale
Aşezată pe un scaun, într-o sală de clasă garnisită cu diplome şi atestate internaţionale, Monica Gheorghiu, director de Marketing şi Dezvoltare la fundaţia „Irsca Gifted Education“, dar şi managerul de proiect al Centrului din sectorul 6 al Capitalei, schiţează, pe etape, calvarul pe care copiii supradotaţi din România sunt nevoiţi, de multe ori, să-l parcurgă. „Dacă părinţii nu au observat capacităţile copilului încă de la o vârstă fragedă, acesta este integrat în sistemul de învăţământ de stat. În majoritatea cazurilor, această decizie are consecinţe negative. Trebuie ţinut cont de faptul că, pe lângă observaţia că aceşti copii sunt supradotaţi, deci diferiţi de restul copiilor, fiecare are caracteristici proprii. Odată intraţi în sistem, apar problemele emoţionale majore: alienare, singurătate, lipsa integrării sociale, furie, dispreţ de sine.“
Cazurile dramatice
Acesta este punctul în care unii dintre părinţi, foarte puţini, ce-i drept, încep să-şi pună probleme. Dacă astfel de copii ajung să fie testaţi şi li se descoperă aptitudinile excepţionale, ei pot merge la şcoala din Capitală, unde educaţia este diferenţiată: bazată pe aptitudini şi pe caracteristici singulare. Cum o diplomă de acest fel nu-i ajută pe copii în viitor, cursurile se fac în afara programei şcolare clasice. La final, în lipsa oricărei alternative, copiii sunt nevoiţi să se reîntoarcă în sistemul de stat. Unde se reîntâlnesc cu vechile probleme.
Iar oamenii interesaţi de promovarea „copiilor speciali“ ştiu o grămadă de cazuri, cu final nu tocmai fericit, în care micuţii supradotaţi s-au legat de neputinţa unui sistem educaţional incapabil de a le valorifica talentul. Ar fi povestea Irinei, din Bucureşti, o mică pictoriţă, care, la numai 3 ani, îşi expunea lucrările de artă în galerii din Anglia, Germania şi Italia. Astăzi, Irina este la o grădiniţă normală, înconjurată de copii de vârsta ei. Picturile ei sunt banale, rezultatul câtorva ani petrecuţi în sistemul clasic de învăţământ.
Un alt caz dramatic este cel al lui Ioan Mitrofan, din Bucureşti, un tânăr cu IQ-ul mult peste medie. Deşi toată copilăria s-a simţit diferit de partenerii săi de joacă sau de colegii de la şcoală, talentele sale au rămas nedescoperite. După terminarea liceului, s-a angajat la un service auto, unde munceşte de 15 ani. În 1999 şi-a făcut testul de inteligenţă, iar rezultatul l-a uimit. Abia atunci a aflat că existau şcoli pentru cei ca el, şcoli care ar fi putut să-i schimbe radical destinul. Era prea târziu.
Statul român nu ştie, nu cunoaşte
În România, şansa părinţilor cu copii supradotaţi se leagă, nicio surpriză aici, de capacitatea financiară a familiei. Practic, afirmă doamna Gheorghiu, indicii privind abilităţile intelectuale peste medie ale copiilor pot fi identificate încă de la 2-3 ani. Astfel de copii au un vocabular mult mai bogat decât cel al copiilor de vârsta lor, pun întrebări multe şi toate cu sens. Gândesc extrem de logic, fac corelaţii complexe, au o curiozitate ieşită din comun. În cazul în care observaţi asta la copilul dumneavoastră, n-ar fi rău să-i faceţi o testare.
Problemele apar în momentul în care sunteţi nevoiţi să luaţi o decizie privitoare la viitorul său. În România, în afara şcolii din Capitală, aflată în stadiu incipient, nu există alternativă. La centrul din Drumul Taberei, singurele taxe percepute sunt cea de înscriere (70 de lei) şi cea pentru cursurile urmate (350 de lei). Afară, există şcoli pentru copii supradotaţi, dar chestiunea financiară devine mult mai problematică. În rest, pentru statul român această problemă nu există. Este un alt paradox românesc, din ciclul celor în care ne mândrim cu numărul minţilor strălucite din ţară, dar le lăsăm cu seninătate să plece peste graniţe.
În toate ţările mari din lume, copiii supradotaţi sunt o problemă care trebuie rezolvată. Chiar şi ţările din Europa Centrală şi de Est, Serbia, Slovenia, Polonia, Ungaria, Cehia, au investit bani serioşi în această educaţie alternativă. Un exemplu în acest sens se află chiar la graniţa de vest a României. Fosta Iugoslavie dezvolta un centru dedicat educaţiei copiilor supradotaţi încă din anul 1982. Absolvenţii acestui centru au publicat sute de articole stiinţifice în revistele de specialitate, iar centrul a fost menţinut funcţional şi finanţat inclusiv în perioada dură a războiului din Iugoslavia. Finanţarea sa este de aproximativ un milion de dolari anual şi este considerată profitabilă datorită efectului de dezvoltare economică pe care îl induce.
Trebuie ţinut cont de faptul că aceşti copii sunt diferiţi, fiecare are caracteristici proprii.
Monica Gheorghiu, managerul Centrului „Gifted Education“
Viitorul incert al celor cu care ne mândrim
Între timp, Daria, Lucas şi Denisa s-au întors în sala de clasă. S-au reaşezat în faţa tablelor de şah, unde domnul profesor le prezintă un alt joc. Au fiecare la dispoziţie patru pioni. Oponentul are în dotare regele. Pionii stau la unul dintre capetele tablei, aşezaţi pe o linie orizontală, cu câte o căsuţă liberă între ei. La cealaltă extremitate, stă regele, care porneşte cu un uşor avantaj. Are dreptul la patru mutări de deschidere, în orice direcţie. În rest, pionii se mişcă la fel ca omologii din jocul de şah, regele asemenea.
Doar că toată această teorie nu este prezentată ca fiind „şah“, ci jocul „lupul şi câinii“. Scopul pionilor („câinii“) este acela de a nu-i permite regelui („lupul“) să treacă de ei şi să dea iama în oile imaginare. Pe lângă cele patru mutări suplimentare, „lupul“ mai are un avantaj: se poate deplasa câte o căsuţă în orice direcţie, inclusiv în spate. „Câinilor“ nu li se permite avansarea decât în diagonală, orizontală şi înainte.
Prima tură este de încercare. Cei trei copii încearcă să se adapteze la reguli. La a doua încercare, Lucas începe să-şi pună la punct strategia. Îşi avansează „câinii“ împingând „lupul“ la marginea tablei de şah, tăindu-i astfel avantajul. Acolo, încolţit, „lupul“ cedează şi se declară învins. Fără să ştie, în terminologia clasică, aceşti copii tocmai au învăţat cum să dea „şah la rege“. Se bucură, râd, se felicită şi se îmbrăţişează.
Este greu de spus ce se va întâmpla cu aceşti micuţi. Vor continua, probabil, să vină aici, la şcoala specială, cât vor mai avea timpul şi posibilitatea. Dar, la final, vor fi nevoiţi să-şi concentreze atenţia asupra şcolii generale şi a liceului. Fără diplomă nu eşti om.
Câteva soluţii
Asta încearcă să preîntâmpine Monica Gheorghiu. Dar, pentru ca planul ei să reuşească, spune că e nevoie de patru condiţii complementare. În primul rând, construcţia unei şcoli şi renunţarea la plata chiriei către şcoala de stat, ca în situaţia actuală. Apoi, ca tot mai mulţi părinţi care sesizează capacităţi intelectuale neobişnuite la copiii lor să-i ducă pe aceştia la testarea ce se organizează ocazional. Următoarea va avea loc chiar în luna februarie a acestui an.”
Ar mai fi nevoie de profesori specializaţi, dornici şi capabili să lucreze cu astfel de copii. Însă aceştia sunt instruiţi în afara ţării, iar acest proces costă bani. În fine, poate cel mai important, ar trebui ca statul român să realizeze mina de aur pe care o deţine şi să acţioneze în consecinţă.
Astfel de măsuri nu pot fi luate peste noapte, mai ales într-o ţară ca România, unde procesul legislativ se mişcă în marşarier. Însă, până la copierea sistemului de afară, cu infuzii puternice de capital în centre de educaţie pentru copiii supradotaţi, un prim pas ar fi extrem de important.
Sprijin doar pe hârtie
„Statul sprijină copiii şi tinerii capabili de performanţe înalte atât în unităţi de învăţământ, cât şi în centre de excelenţă“ este scris în Legea Educaţiei Naţionale din 2011. De centrele de excelenţă ar fi trebuit să se ocupe Centrul Naţional de Instruire Diferenţiată, care nu a fost însă înfiinţat nici până acum, deşi există un proiect de Hotărâre de Guvern încă din 2011. În plus, legea prevede că „resursele umane, curriculare, informaţionale şi materiale se asigură de unităţile de învăţământ şi de inspectoratele şcolare“, însă nici acest punct nu a fost bifat, aşa cum nu s-au pus în aplicare nici olimpiadele şi bursele pro-mise prin lege supradotaţilor.”
